Sunt clipele în care simt că totul in jurul meu se prăbușește, atunci când nimic nu mai are nici un sens, când tot la ce visam se transformă întru-un coşmar...
Dificil când realizez ca totul devine o minciună, o simplă iluzie peste care trebuie să trec nepăsătoare, ca și cum nimic nu s-ar fi intamplat. Nu! Nu pot sa trec atât de ușor peste atâtea dezamăgiri, care treptat mă doboară... lăsând cicatrici adânci în interiorul meu, realizând căci cu timpul se vor vindeca bineînţeles, dar vor lasa urme subtile în interior mereu, imposibil de observat cu timpul.
Este atunci când știu ca totul are sa fie bine intr-un final, și îmi repet neîncetat ca nu este adevărat, că totul este mult prea bine. Și deși ador cand am dreptate, acum urăsc când am, știind că toate se spulbera treptat. Păcat, pentru că dureză mult prea puțin acele clipe fericite,de care nu poți sa te bucuri pe deplin, realizând in scurt timp cum totul a disparut ca intr-un vis. Și atunci apar toate obstacolele, care se transformă in deziluzii. Atunci când in jurul meu vad doar ceață, prea mult ceață sa gasesc un răspuns la ce se intâmplă.
Și astfel un șir necontenit de probleme apar cand nu mă astept, de parcă nu ar fi fost de ajuns doar una, își cotinua scopul de a mă doborî treptat...dar totul trece, bine sau rău totuși trece...iar timpul este mereu cel care-mi vindecă rănile, care mă indeamna să pășesc mai departe, ştiind ca ziua de mâine va fi diferită. Și prin diferită pot fi surprinsă oricînd pozitiv sau negativ. Pot ce pot sa fac este să sper, că treptat voi uita, și atunci voi zâmbi cu adevărat.
